Doamne, e îngrozitor să nu ai timp. Mă refer la timp liber, că altfel, timp este, la fel pentru toată lumea (asta dacă nu luăm în considerare legile relativităţii), dar alocat altor lucruri, mai mult sau mai puţin obligatorii şi „cu cât mai” obligatorii, cu atât mai neplăcute.
Se zice că nu-ţi place să faci ceva atunci când nu ştii cum, dar aş ţine să adaug că nu-ţi place să faci ceva, însemnând orice altceva faţă de ceea ce ai vrea să faci, atunci când oricum ai puţin timp liber şi astfel nu ai mai avea deloc.
Momentan, tocmai am trecut printr-o situaţie de criză, nu financiară, ci temporală… da da, motivul timpului, o mare problemă a zilei de azi (pentru cunoscători, colegi în special), dar pe care se pare că am reuşit s-o rezolv în toate sensurile ei.
În fine, e complicată chestia asta cu timpul liber şi cum am obiceiul să las lucrurile pe ultima sută de metrii, problema devine şi mai mare. De aceea, este de înţeles faptul că perioadele în care mă plictisesc şi cele în care sunt foarte ocupată alternează şi deseori am momente în care nu mai ştiu ce să fac şi cu ce să încep şi cum să le mai termin, renunţ la somn, le aglomerez, ajung să le fac superficial, dar pentru asta tot nu m-am schimbat.
Cam aşa am paţit şi acum şi momentan, intrând în perioada de plictiseală cronică, filozofez despre „motivul timpului”… Ce să-i faci timpului ăstuia, niciodată nu e el cum am vrea noi, nu?