Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘viata’

A mai trecut un an… aş zice că a fost unul al extremelor… şi apropos de ce mi-a zis cineva, că peste ani o să ne aducem aminte de cele mai frumoase şi de cele mai grele momente din viaţa noastră, probabil că voi rămâne cu multe amintiri legate de anul aceasta…

S-au întâmplat atâtea într-un singur an pe toate planurile. Am avut momente în care am fost în al 9-lea cer şi momente în care am fost cu moralul la pământ… Am avut parte de împliniri pe plan profesional, după o perioadă de deziluzii… Am ieşit pentru prima dată din ţară şi am zburat direct pe alt continent… Dar acum, la sfârşit de an, sunt mulţumită că mi-am realizat planurile pentru anul ce-a trecut şi aştept noul an, cu alte planuri, deşi încerc să nu am prea multe aşteptări… pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeuna cu cea din târg…

Happy New Year - New York - Times Square

Vă doresc şi vouă un an nou fericit şi să aveţi parte numai de împliniri!

LA MULŢI ANI!

Read Full Post »

Nothing lasts forever - Marilyn Monroe

Cel puţin în ultima vreme am fost bântuită de gândul că trebuie să preţuieşti fiecare moment şi să te bucuri de viaţă… şi ce să mai zic că pe lângă asta, recent, cineva a lăsat şi un comentariu care subliniază fix aceeaşi idee:

call me crazy

„Sometimes it’s better to follow your heart and live for the moment! Let’s face the consequences later…”

Nu sunt în totalitate de acord cu „Let’s face the consequences later…”( adică totuşi, trebuie şi să gândeşti puţin înainte să faci ceva, că unele lucruri pot avea urmări grave), dar e important să ştii să trăieşti momentul.

Chiar contează să ştii să te bucuri de prezent, de clipele frumoase, de lucrurile mărunte. Dar pentru asta trebuie să nu te gândeşti la ce-a fost ieri sau ce va fi mâine, ci doar la ce e acum, fără reţineri, fără să-ţi faci planuri… pur şi simplu să trăieşti, să simţi şi să profiţi la maxim de fiecare moment, să fii fericit…

Read Full Post »

De la capat…

Şi într-o zi ajungi să te gândeşti oare ce e mai grav… să regreţi că ai făcut ceva ce n-a ieşit cum ai sperat sau că nu ai făcut ceva şi nu vei ştii niciodată cum ar fi fost să fi avut curajul să faci ce n-ai făcut? Şi ajungi să fii pus în situaţia de a lua o decizie care poate să-ţi schimbe viaţa atât de mult încât să nu mai ştii nici ce va fi mâine, dar peste o săptămână… o lună… un an…

Şi multe decizii nu sunt uşoare, nu sunt fără urmări şi nu te privesc doar pe tine, ci se răsfrâng şi asupra celor din jurul tău şi oricât ai vrea să eviţi asta, tot va mai fi cineva care să fie afectat… Şi stai şi pui în balanţă dacă merită să îi faci să sufere, dacă nu eşti prea egoist, dacă nu ar trebui să te gândeşi mai mult la cei din jurul tău, dacă nu e doar o chestie de moment, o nebunie, o evadare din monotonie… şi totul se complică şi te derutează şi ajungi să nu mai ştii nici ce-ai ştiut până atunci că vrei sau că simţi…

Şi uite aşa te trezeşi în situaţii limită, care nu au o rezolvare bună sau rea, care te fac atât de confuz şi de nesigur, care ştii că indiferent de alegere îţi vor schimba viitorul, sau cel puţin modul în care îţi imaginai că va fi viitorul tău… dar uneori luarea unei decizii importante te face să simţi că te naşti din nou, că e momentul să o iei de la capăt, să începi de la zero, să te descoperi, să aflii ce vrei de la tine, de la viaţă… că trăieşti… şi sentimentul ăsta merită orice…

„One day baby, we’ll be old
Oh baby, we’ll be old
And think of all the stories that we could have told”

Şi peste ani… oare câte o să ai de povestit… şi oare de câte ori o să te gândeşti „Cum ar fi fost dacă… ?”

Read Full Post »

Vreau o schimbare!

Nu e vorba despre faptul că nu aş fi mulţumită cu ceea ce am. Sunt. Sunt mulţumită de ceea ce am şi pot spune chiar că mă simt împlinită. Am cea mai specială persoană alături de mine, prieteni minunaţi, iar pe celelalte planuri cred că în mare parte ţine de mine şi de cât muncesc pentru a obţine ceea ce vreau. Deci, nu vreau o schimbare în profunzimea firii mele, sau în suflet, sau în gândire, deci nu una psihologică.

Nu vreau nici o schimbare fizică cum multă lume s-ar gândi dacă ar auzi sintagma „vreau o schimbare”. Nu vreau să-mi schimb nici look-ul, nici garderoba. Sunt mulţumită şi de acestea. Nu s-ar merita să filozofez despre aşa ceva.

Vreau o altfel de schimbare. Una în stilul meu de viaţă puţin cam haotic uneori. Tocmai am trecut peste o gripă urâtă, cu febră mare, de până la 40 de grade. M-am speriat. E toamnă, deja e foarte frig, cu toate că e doar jumătatea lunii octombrie, iar eu nu pot spune că sunt pregătită de iarnă. Am început să mă gândesc mai serios la asta. Vreau să fiu sănătoasă şi pentru asta îmi trebuie o alimentaţie sănătoasă si ceva mai mult somn şi la ore mai normale (n-am să intru în detalii, menţionez doar că cele 8 ore de somn pe noapte nu prea se împlinesc în timpul şcolii datorită lipsei timpului şi trezitului la 6 dimineaţa). Comparativ cu anii anteriori, în ultima vreme am fost mult mai obosită şi mai lipsită de chef de a face ceva, de a întreprinde diverse activităţi, mai ales după ore de stat la şcoală. Simţeam că trebuie să fac ceva şi acum vreau să încep să merg pe drumul cel bun. Ştiu că o să fie greu la început şi sper să reuşesc să depăşesc momentele dificile. Trebuie doar să încerc.

Cei care citiţi, mai mult ca sigur vă este de ajutor şi vouă o astfel de schimbare. Un stil de viaţă puţin mai organizat este un lucru excelent pentru oricine, oricât de bine s-ar simţi în propria-i lui „piele” şi cu obiceiurile sale. Sunteţi siguri că nu veţi păţi niciodată nimic şi că vă veţi simţi la fel de sănătoşi şi puternici şi peste un an, doi, trei? Şi eu credeam la fel.

Eh, v-am dat de gândit? măcar puţin…

Read Full Post »

O nouă săptămână. O nouă zi, de luni. Dimineaţa devreme. Ora 7:15. Sună alarma de la telefon. O aude ca prin vis şi apasă din reflex pe butonul „snooze”. Mai trec 5 minute preţioase pentru dormit. Şi iar, când somnul îi era mai dulce, aude din nou telefonul, cu alarma lui. Repetă operaţiunea precedentă. Dar telefonul îşi face din nou datoria. Pe un ton nervos şi adormit se aude „Vreau să dorm!!!” şi îl opreşte. Încearcă să mai doarmă. Stă 3 minute. Apoi se ridică. Ce să mai facă, somnul i-a sărit, trebuie să meargă la şcoală, că doar şi la prima oră se pun absenţe.

Ora 8:15. Bate la uşă. „Nu a sunat ceasul.” Vechea scuză mincinoasă e acceptată, iar el îşi ocupă plictisit locul în bancă. Cu chiu, cu vai, ascultă lecţia profesorului şi ia câteva notiţe. Se plictiseşte repede. Deja, de la a doua oră, după ce somnul i-a trecut de tot, începe să îi împartă colegului amintirile din weekendul ce tocmai a trecut. Râd. Profesorul îi vede şi le face observaţie. Tac, dar doar pentru 5 minute. E prea greu să fie atenţi la ceva atât de neinteresant. La un moment dat profesorul se enervează de tot şi vrea să îi asculte. Dar, sună clopoţelul, ei sunt salvaţi. După asta merită o relaxantă pauză de ţigară. Eh, ce contează că e interzis, pentru ei nimic nu e şi imposibil. Fuga-fuga, ajung în curte, se ascund după o clădire depozit şi îşi safisfac plăcerea unor fumuri alături de prieteni. Deşi mai relaxaţi, următoarea oră decurge similar, poate cu mai puţine incidente. Şi asta pentru că pauza mare se apropie cu paşi repezi.

11:50. În sfârşit au venit cele 20 de minute de „libertate”. În ghilimele, pentru că, în realitate, numai libertate nu prea se poate numi. El încearcă să iasă din şcoală pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare de la magazinul de vis-a-vis. Doar ştiţi că de când s-au interzis produsele de fast-food, snacks-urile, chips-urile şi sucurile în şcoli, iar fructele şi iaurturile le-au luat locul, elevul nu mai are ce să mănânce la şcoală. Dar, degeaba se roagă de paznic, că nu este lăsat să iasă din şcoală sub nicio formă. Credeaţi că s-a resemnat? Nu, nici vorbă. El iese în curte, se strecoară tiptil şi din 1,2,3 mişcări, a şi sărit gardul. Uraaa, mâncarea e acum asigurată. Aceeaşi mişcare şi se întoarce în clasă pentru a savura-o în totalitate. Unii colegi îi sunt recunoscători, le-a cumpărat şi lor ce au cerut de la magazin.

Urmează o oră mai lejeră, la care profesorul obişnuieşte să lase catalogul în sala profesorală. Două colege deja îşi fac planuri să dea o fugă până la mallul din apropiere pentru nişte cumpărături de ultimă oră, doar au o petrecere mare la sfârşitul săptămânii, iar ţinuta nu este completă, o tragedie. Tiptil, se strecoară până la ieşirea din şcoală, iar într-un moment de neatenţie al portarului, ţuşti pe uşă afară. Au scăpat. Nu-şi fac probleme, cu intratul e mai uşor. Ceilalţi colegi stau şi se plictisesc la oră, cu excepţia unora ceva mai interesaţi, care sunt atenţi şi mai pun din când în când întrebări profesorului legate de lecţie. Peste 50 de minute vine iar pauza. E deja 12. Încă o oră mai trece. După, câţiva s-au reunit şi poartă o şedinţă. Ei au în plan să-i convingă pe toţi colegii să plece de la ultima oră. Consideră că au stat destul la şcoală şi sunt obosiţi. Evident că planul nu le iese aşa cum se aşteptau, unii pleacă, câţiva rămân. Până la urmă, când profesorul vede că mai sunt aşa puţini elevi la oră, îi lasă şi pe aceştia acasă, de ce să rămână doar ei, săracii, care au făcut un lucru bun şi n-au chiulit.

De la şcoală, elevul ajunge, nu acasă, ci cu colegii la un suc şi o poveste, doar nu s-au mai văzut de mult. Când, într-un final, ajunge acasă, primul lucru este să se aşeze în faţa calculatorului. Are el treburi importante, ce nu suportă amânare:  să-şi verifice e-mailul, hi5-ul etc. După câteva ore bune de stat în preajma calculatorului, probabil pe Messenger, îşi aduce aminte de ceva. Ce credeţi, de teme? Nu, nici pe departe. Era vorba de ultimul episod din serialul la care se uită săptămânile astea. Intră urgent pe internet şi îl downloadează pentru a-şi desfăta privirea timp de 45 de minute în faţa calculatorului. Deja s-a făcut cam târziu şi e cam obosit, doar s-a trezit dis-de-dimineaţă. Nu mai este timp de teme sau de învăţat, somnul e mai important.

Şi uite aşa s-a mai dus o zi „grea” din viaţa unui elev de liceu.

Cred că povestea asta, valabilă pentru mulţi elevi de liceu, se potriveşte de minune acum, la începutul şcolii. Mi se pare amuzantă. Nu critic pe nimeni în special. M-am inspirat din viaţa de liceu de zi cu zi, dar nu având un exemplu concret.

Read Full Post »

Nimic…
Apoi s-a creat o viaţă
ce treptat şi-a format propriile idei şi sentimente.
Fericirea –
o paralelă perfectă,
imposibil de a fi tangenta
curbelor vieţii.
Iubirea –
o idee
despre ideal şi perfecţiune
pe dreapta fericirii supreme,
motivul pentru a-ţi trăi viaţa
şi a lupta
ca cele două paralele –
viaţa şi fericirea –
să se întâlnească
într-un final
la infinit…

Read Full Post »

Poate până acum nu eram atât de afectată de suferinţele altora, dar întâmplarea aceasta mi-a schimbat radical modul de a privi lucrurile. Orcui i se poate întâmpla, nu doar unui necunoscut, ci şi unei cunoştinţe, unui prieten, vreunei rude, sau poate chiar şi ţie!

Ieri am aflat despre tragedia familiei Oprean. Corina Oprean, în vârstă de 40 de ani, din Deva, mamă a două fete, a aflat sâmbătă o veste ce a făcut-o aproape să leşine: are o tumoare pe creier şi necesitatea unei operaţii este urgentă. Pentru a putea trăi, ea are nevoie de o operaţie în Germania, care costă aproximativ 100.000 de Euro, bani ce trebuie strânşi imediat, e vorba doar de câteva zile!

Îi rog pe toţi cei care au posibilitatea să o ajute să depună bani în conturile:

IBAN RO74RZBR0000060009847665

sau

IBAN RO47RZBR0000060011138542

deschise la Raiffeisen Bank, agenţia Deva, pe numele Samuel Cristian Oprean.

Ştirea completă o puteţi găsi în ziarul „Hunedoreanul” din data de 01.04.2009 sau la această adresă.

Vă rog, nu rămâneţi indiferenţi! Nu se ştie niciodată ce ne rezervă viaţa!

Read Full Post »

Paradox

De ce atatea lucruri care ni se intampla sunt paradoxale? Cu cat ne chinuim mai mult sa le descifram, nu reusim si parca in jurul lor ceata se intensifica mai mult si mai mult. Unele lucruri trebuie acceptate asa cum sunt, fara intrebari, care ne-ar pune in situatia de a nu gasi nici un raspuns si a ramane pentru totdeauna cu intrebarea. Dar totusi, cum sa acceptam ceva de-a gata? Este in natura omului sa puna intrebari, sa aiba nedumeriri, sa nu stie totul; nu exista fiiinta umana care sa poata stii totul, sa fi reusit sa gaseasca acea piatra filozofala de mult cautata care ar fi putut darui tineretea vesnica si depasi astfel conditia de om limitat. Dar cum ne putem da seama cand e cazul sa punem intrebri si cand nu? Iar daca stim asta, cum sa ne rezumam la un adevar impus, cand apare indoiala si nelamurirea?

Stateam intr-o zi si analizam de ce se intampla intotdeauna invers de cum ne-am astepta. Ne gandesti la viitor si ne facem sperante ca va fi unul frumos, dar avand prea multe asteptari, ramanem dezamagiti; sau dimpotriva, suntem neincrezatori in ceea ce il priveste, si culmea, avem parte de lucruri minunate, la care nici nu ne-am fi gandit vreodata ca se vor imtapla. Totul devine relativ. O data ce ne asteptam la ceva bun, va fi bun doar daca ne va depasi asteptarile. Daca va fi asa cum am sperat, vom avea impresia ca este doar ceva normal, nimic deosebit, iar daca nu se va ridica la asteptarile noastre, vom exagera inspre dezastru. Dar daca vom fi neincrezatori, daca nu ne vom face sperante? Aceeasi poveste. Doar ca acum ideea dezastrului este eliminata. Ramane doar obisnuitul, dar in special deosebitul. Acum avem toate sansele ca viitorul sa fie frumos, iar noi sa fim fericiti. Totusi este pacat sa ramanem fara sperante, sa ne pierdem optimismul. Ce sa alegem atunci? Intrebare de baraj. Sa renuntam la sperante in ideea ca atunci vom fi surprinsi intr-un mod placut de imtamplarile vietii inseamna deja a ne face sperante. Sa ne transformam in niste visatori ne va demoraliza. Paradoxal se va intampla exact opusul lucrurilor pe care noi le-am fi asteptat. De ce nu putem schimba asta odata ce stim? De ce lucrurile nu ies niciodata asa cum vrem noi? Este ca o eticheta pe care nu o putem desprinde si care ne urmareste peste tot. Exista insa o modalitate de a scapa de ea mai mult sau mai putin daca devenim constienti de aceasta situatie. Solutia este sa ne gandim mai putin la viitor, atat cat sa nici nu ne asteptam la prea multe, dar nici sa ne pierdem toate sperantele, fara insa a ne ancora in trecut. Ideea este sa traim prezentul, clipa. Asa nu vom fi nici prea dezamagiti, dar cu siguranta vom reusi sa ne bucuram mai mult de viata.

Totusi, de ce este asa intotdeauna? Oare pentru a nu uita de prezent? Cine stie, prea multe intrebari, prea multe paradoxuri…

Read Full Post »