Fericire

Te simţi ca un copil… cu sufletul curat, cu sentimente atât de pure şi de intense. Te bucuri pentru lucruri mărunte şi eşti fascinat de ele. Şi uneori îţi doreşti ceva atât de tare, că oricât de mărut ar fi acel lucru, dacă nu îl primeşti, simţi că nu mai ai nimic şi că nimic nu mai contează şi eşti dezamăgit profund. Dar dacă îl primeşti, acel lucru îţi umple viaţa şi eşti fericit… pur şi simplu, fericit. Şi nu ţi-e frică să simţi şi să te ataşezi de cineva, pentru că nici nu te gândeşti că ai putea fi rănit cândva. Nu te gândeşti la ce ai de pierdut şi te bucuri de prezent. Eşti nerăbdător să vină ziua de mâine, pentru că nu ai nicio grijă şi nu te mai saturi să te joci şi să faci lucruri care îţi plac, pentru că ai atâta energie. Şi te mai superi, dar iţi trece la fel de uşor.

Să te simţi aşa la 20 de ani,  să ai colţişorul tău de rai, unde să evadezi, unde să uiţi de toate şi să simţi că acolo eşti în siguranţă, că nimic rău nu ţi se poate întampla, că nimeni şi nimic nu te poate supăra, că poţi să trăieşti clipa şi să îţi laşi sentimentele să zboare în voie… aia e fericire!

Ai vrea să ai parte de momentele astea o viaţă întreagă, dar minunile nu sunt făcute să dureze o veşnicie… Bucură-te de ele când ai ocazia şi chiar dacă toate lucrurile frumoase au un sfârşit, să nu-ţi pară rău că se termină. Aminteşte-ţi de clipele de fericire absolută şi bucură-te că ai simţit asta măcar o dată în viaţă. Fii mulţumit că ai văzut cum e în colţişorul acela de rai!

Minunile nu-s făcute să ţină o veşnicie..

…dar merită să ai parte de ele măcar o dată în viaţă…

Dream about…

…having someone next to me who will never forget…

„That I should have bought you flowers and held your hand
Should have gave all my hours when I had the chance
Take you to every party cause all you wanted to do was dance”

Un nou sfârşit de an

A mai trecut un an… aş zice că a fost unul al extremelor… şi apropos de ce mi-a zis cineva, că peste ani o să ne aducem aminte de cele mai frumoase şi de cele mai grele momente din viaţa noastră, probabil că voi rămâne cu multe amintiri legate de anul aceasta…

S-au întâmplat atâtea într-un singur an pe toate planurile. Am avut momente în care am fost în al 9-lea cer şi momente în care am fost cu moralul la pământ… Am avut parte de împliniri pe plan profesional, după o perioadă de deziluzii… Am ieşit pentru prima dată din ţară şi am zburat direct pe alt continent… Dar acum, la sfârşit de an, sunt mulţumită că mi-am realizat planurile pentru anul ce-a trecut şi aştept noul an, cu alte planuri, deşi încerc să nu am prea multe aşteptări… pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeuna cu cea din târg…

Vă doresc şi vouă un an nou fericit şi să aveţi parte numai de împliniri!

LA MULŢI ANI!

„follow your heart and live for the moment”

Cel puţin în ultima vreme am fost bântuită de gândul că trebuie să preţuieşti fiecare moment şi să te bucuri de viaţă… şi ce să mai zic că pe lângă asta, recent, cineva a lăsat şi un comentariu care subliniază fix aceeaşi idee:

call me crazy

„Sometimes it’s better to follow your heart and live for the moment! Let’s face the consequences later…”

Nu sunt în totalitate de acord cu „Let’s face the consequences later…”( adică totuşi, trebuie şi să gândeşti puţin înainte să faci ceva, că unele lucruri pot avea urmări grave), dar e important să ştii să trăieşti momentul.

Chiar contează să ştii să te bucuri de prezent, de clipele frumoase, de lucrurile mărunte. Dar pentru asta trebuie să nu te gândeşti la ce-a fost ieri sau ce va fi mâine, ci doar la ce e acum, fără reţineri, fără să-ţi faci planuri… pur şi simplu să trăieşti, să simţi şi să profiţi la maxim de fiecare moment, să fii fericit…

De la capat…

Şi într-o zi ajungi să te gândeşti oare ce e mai grav… să regreţi că ai făcut ceva ce n-a ieşit cum ai sperat sau că nu ai făcut ceva şi nu vei ştii niciodată cum ar fi fost să fi avut curajul să faci ce n-ai făcut? Şi ajungi să fii pus în situaţia de a lua o decizie care poate să-ţi schimbe viaţa atât de mult încât să nu mai ştii nici ce va fi mâine, dar peste o săptămână… o lună… un an…

Şi multe decizii nu sunt uşoare, nu sunt fără urmări şi nu te privesc doar pe tine, ci se răsfrâng şi asupra celor din jurul tău şi oricât ai vrea să eviţi asta, tot va mai fi cineva care să fie afectat… Şi stai şi pui în balanţă dacă merită să îi faci să sufere, dacă nu eşti prea egoist, dacă nu ar trebui să te gândeşi mai mult la cei din jurul tău, dacă nu e doar o chestie de moment, o nebunie, o evadare din monotonie… şi totul se complică şi te derutează şi ajungi să nu mai ştii nici ce-ai ştiut până atunci că vrei sau că simţi…

Şi uite aşa te trezeşi în situaţii limită, care nu au o rezolvare bună sau rea, care te fac atât de confuz şi de nesigur, care ştii că indiferent de alegere îţi vor schimba viitorul, sau cel puţin modul în care îţi imaginai că va fi viitorul tău… dar uneori luarea unei decizii importante te face să simţi că te naşti din nou, că e momentul să o iei de la capăt, să începi de la zero, să te descoperi, să aflii ce vrei de la tine, de la viaţă… că trăieşti… şi sentimentul ăsta merită orice…

„One day baby, we’ll be old
Oh baby, we’ll be old
And think of all the stories that we could have told”

Şi peste ani… oare câte o să ai de povestit… şi oare de câte ori o să te gândeşti „Cum ar fi fost dacă… ?”

I Don’t Want To Miss A Thing

There are moments when I don’t want to close my eyes and I don’t want to fall asleep ‘Cause I don’t want to miss a thing…

Şi mai multe … despre RATT

Continuare la postul: Cu şi despre… RATT.

Marţi, după o zi lungă şi geroasă, mă îndrept spre un ghişeu RATT ca să-mi reînnoiesc abonamentul. Spre surprinderea mea aflu că mai nou nu se mai fac abonamente cu reducere pentru studenţi decât cu adeverinţă semnată de RECTOR! Cu o voce răspicată, doamna de la ghişeu îmi zice să mă uit sus, că este un afiş pe care scrie asta. Pe afiş văd data când s-a aprobat legea cu pricina, mai exact 13.12.2011. Ştiind că în ianuarie, anul curent, mi-am făcut abonament fără adeverinţă, o rog să-mi explice de ce atunci s-a putut şi acum nu se mai poate, la care începe să se certe cu mine că scrie pe afiş că trebuie adeverinţă şi cu asta basta, după care mă face „crizată” şi-mi închide fereastra de la ghişeu în nas. Fenomenal! Am rămas şocată.

Merg acasă, mă uit pe net, pe forumul RATT, unde văd că exact în ziua respectivă, marţi, 07.02.2012, s-a suspendat ordonaţa prin care era necesară adeverinţă de la facultate. Aşa că mă duc a doua zi, la alt ghişeu, şi încerc să-mi fac abonament. Primesc acelaşi răspuns, că nu se poate fără adeverintă. Mai merg la un ghişeu, aceeaşi poveste. Îi explic că am citit pe site-ul RATT, că s-a anulat prevederea, dar nici o şansă să mă creadă. Zice că ea nu a fost anunţată, că pentru ea nu e valabil, că să mă duc să-mi fac adeverinţă, că durează două ore până să o primesc şi dupaia îmi pot face abonament. Să fim serioşi! Unde durează doar 2 ore până să-ţi facă o adeverinţă? Poate două zile, că nu o face nimeni pe loc. Mă rog, ce să mai fac, plec acasă, fără abonament.

Sun a doua zi să fac reclamaţie, pentru că nu e posibil să nu fie nimeni informat de toată faza. Dau în sfârşit de o persoană drăguţă, care îmi spune că era inevitabil să dureze câteva zile din cauza birocraţiei, până să se întocmească toate actele.

Personal, sunt curioasă câte zile va dura, dar oricum, asta nu scuză sistemul tâmpit şi nici comportamentul unora. Sunt total dezamagită.

P.S.: O amintire „drăguţă” legată de tramvaiele RATT: eram într-o zi în tramvai şi mă îndreptam spre şcoală. Dintr-o dată, la una din staţii, coboară vatmanul să discute cu un alt vatman, iar după gesturile lor am dedus că era o problemă la tramvaiul în care mă aflam. După vreo 5 minute plecăm din staţie, iar după încă câteva minute începe să se simtă miros de ars. Nu ştia nimeni ce se întâmplă. La prima staţie suntem scoşi toţi afară din tramvai, moment în care am realizat că tramvaiul se defectase şi ceva luase foc. Dar a fost bine că nu s-a întâmplat nimic grav. Am şi uitat de întâmplarea aceea până ieri, când, se pare că s-a mai întâmplat o dată să ia foc un tramvai. Mai ziceţi şi voi, că eu nu mai am cuvinte…

Cu si despre… RATT

Am revenit pe blog dupa o perioadă prea lungă, zic eu, de data asta cu un post legat de viaţa de zi cu zi.

De câteva zile citesc despre tot felul de atacuri, ba cu spray-uri lacrimogene, ba cu pumnii, în mijloacele de transport RATT şi asupra angajaţilor RATT. Aşa ceva nu este normal să se îmtâmple. Dar, dacă ar fi sa ne gândim la tot ce ţine de RATT şi angajaţi, parcă şi-o fac cu mâna lor.

Având în vedere că zilnic apelez la mijloacele de transport ale RATT, am vazut şi-am păţit multe. Unele pleacă din faţa mea, chiar dacă sunt cu mână pe buton încercând să deschid uşa, altele sunt aşa pline la orele de vârf  încât nu ai loc nici de un vârf de ac, altele sunt murdare şi vandalizate. Îmi aduc aminte că într-o zi, aşteptam la trecerea de pietoni să se facă verde, ca să trec strada şi să mă urc în tramvaiul care era deja în staţie. Şoferul m-a văzut că vreau să iau tramvaiul. În sfarşit s-a făcut verde, am putut să trec strada şi să urc repede în tramvai, moment în care primesc o replică de toată frumuseţea din partea şoferului: „Grăbeşte-te domnişoară, că nu stau toată ziua după tine!”. Am rămas de-a dreptul şocată. Cum vine asta? La semafor era roşu, maşinile treceau una după alta, pe două benzi. Efectiv nu puteam trece strada. Iar pe şofer nu l-am obligat să mă aştepte. A fost decizia lui. Dacă nu dorea să stea după mine, putea să plece, că doar de câte zeci de ori nu eram cu mâna pe buton, încercând să deschid uşa şi şoferul nici măcar nu vroia să mă lase să urc, că să nu piardă verdele de la semafor. Deci, care era problema lui? Dacă m-a văzut şi a aşteptat să trec, eu cu ce sunt de vină că a durat atât? Exact: cu nimic! Dar cum rămâne cu modul în care şoferii conduc, mai ales în ce priveşte troleibuzele/autobuzele, unde, dacă nu te ţii de bară puternic, sau nu stai pe scaun, ai toate şansele să înveţi să zbori, fără nici un efort. Se ocupă şorefii de asta. Ce să mai zic…

Ar mai fi multe probleme în ce priveşte RATT-ul. Mă gândesc la cozile interminabile la care aşteaptă pensionarii pentru a-şi reînnoi abonamentele anuale, tramvaiele pline ochi la orele de vârf, programul după care circulă (de cele mai multe ori, în staţie se nimeresc să vină toate tramvaiele deodată, ca apoi să nu mai apară niciunul pentru câteva minute bune) şi altele.

Nu am pretenţii de lux în legătură cu mijloacele de transport în comun. Mai mult sau mai puţin curate, mai noi sau mai vechi, aşa cum sunt, nu sunt rele şi îşi fac treaba. Dar problemă reală o reprezintă persoanele care le conduc. Ele au cele mai mari lipsuri, mai ales în ce priveşte comportamentul pe care al trebui să-l aibă. Aşa că nu mă mir că sunt atacaţi şi se întâmplă asemenea lucruri în mijloacele de transport conduse de ei. Dar cui îi pasă? Că după cum stau lucrurile, nu prea se văd îmbunătăţiri la orizont…

Sarbatori fericite tuturor!